Căutând soarele

Astăzi e o zi întunecată

Lumea nu mai este cea visată

Timpul se scurge-nencetat

Creierul se zbate turmentat.

Facultatea mă obosește

Inima pe loc orbește

Și-ncetează a mai bătea

Eu dorința n-o mai pot vedea.

Pulsul începe a stagna

De acum îmi pot imagina

Ce dulce-amăruie-i viața.

Pe unde o rătăci esența?

Zâmbesc din nou..e ce contează.

Vinerea aceasta a fost ca una dintr-o mie, o zi fără sfârșit, o zi șerpuind în alta și formând un arc uriaș al cărui capăt nu-l vedeam, o zi în care hoinăream singură sub cerul rece și indiferent. M-am simțit deprimată și obosită.

Însă sâmbătă pot spune că am dat din nou drumul nebuniei, am lăsat inima să se spele și să lase în urmă toate mizeriile căpătate. Am luat o gură de aer proaspăt și într-o clipita m-am văzut în Iași lângă o persoană dragă. Persoana aceasta mi-a replantat zâmbetul pe față, mi-a redat din nou energia vieții. Mulțumesc!

Astăzi sunt pe cale să spun că simt din nou o atracție, o chimie, dar nu mă grăbesc. Vreau de-acum să savurez fiecare minut, fiecare secundă, fiecare milisecundă..

În loc să ne iubim..

Ieri chiar dacă mi-a fost foarte dificil să fac acest pas, am reușit până la urmă să îmi adun forțele și să îmi suprim sentimentele. Am realizat că timpul este prea prețios ca să fie pierdut, nu vreau să îl mai irosesc pe ceva ce nu se merită. Oricât de mult m-am atașat, oricât de mult îl vreau și îl doresc, închid ochii, trag aer în piept de câte ori mă voi gândi la el. Dependența de el îmi lovește inima adesea cu o săgeată, dar nu uit și nu iert..petele nu se șterg ușor din suflet. Ai intrat în viața mea ca să îmi dai lumea peste cap. Chiar și așa am decis să nu mai vărs o lacrimă..să reprim amintirile. Am făcut și un progres, după stresul de ieri și azi, am constatat că am reușit să mă descurc excelent la teză la chimie. Mulțumesc celor care într-adevăr țin la mine și au pus astăzi pe fața mea stinsă un zambet. Știu că sunt iubita, așa că voi rupe foile cu el din viața mea.. A fost frumos, dar scurt.

Ce mai aștepți tu oare? Colorează!

   Viața mea era precum o foaie, eu fiind un punct și în jurul meu mai multe linii trasate. Trebuia să aleg pe care să merg și atunci alte linii apareau în jur. Ar fi fost cumplit să fac asta până la capătul foii. Atâtea decizii de luat, atât de greu e să urci, pe atât de ușor e să cobori..dar de ce? De ce să nu schimb regula? De ce să rătăcesc în banal? STOP! Vreau să depășesc aceea limită a normalului și să unesc toate liniile, făcând una singură.
   Acum vreau să fiu cea care va rasturna toate legiile normalității din rădăcina și să iți spun ție că poți face la fel. Să îți depășești limita impusă. Nimic nu e imposibil. Imaginează-ți doar că vezi totul alb-negru. Acesta este banalitatea în care te afli în momentul de față și va continua dacă lași rutina să se lipească de tot ceea ce te reprezintă. Găsește creioanele colorate ale sufletului tău și incepe să desenezi până nu e prea târziu.
   Eu am făcut-o deja și îmi voi colora toată viața, sperând că astfel voi rămâne în mintea și sufletul generațiilor viitoare.

Visul meu

   Pentru început îi voi mulțumi celui care mi-a redat plăcerea de a vorbi așa cum o făceam înainte, Adrian Ghitu.
   Azi vă voi lăsa să intrați în mintea mea și să vă împărtășesc bucățele din sufletul și mintea mea.
   E atât de grea viața si mă ambiționez să reușesc, astfel încât să nu renunț niciodată la visul meu. Cum să fac oare să nu pășesc pe drumul greșit și să nu mă abat de la calea ce am ales-o? Poate ar trebui sa las unele lucruri sa decurga de la sine si sa ma agat de ce am nevoie pentru indeplinirea visului meu. Chiar dacă voi da greș câteodată, ce contează este să mă ridic, să mă ambiționez, având imprimat doar în mintea mea : "Nu voi renunta!".
   De cele mai multe ori rutina își tot face apariția în viața mea și încerc să mă lupt, folosindu-mă de acea voință de foc, fiind nevoie doar de legăturile mele cu persoanele din jur. Aceste legături care duc la atât de multe sentimente încât nimeni și nimic nu le înțelege, ne fac pe noi oamenii cei mai deosebiți din univers.
   Aș vrea să fac lumea să nu se mai învârtă ca un titirez, lovindu-se de pereți astfel încât să se strice. Să fiu eu cea care o ajută să rămână intactă, un fel de înveliș de protecție. Acesta este visul meu si poate într-o zi mă vei înțelege. Vreau armonie și pace. Vreau bunătate.

Amintiri

Doar amintirile

Se pierd ca hârtiile,

Însă ele înfăptuiesc

Un lucru sufletesc.


         P.S. Asta e pentru tine, Liz, 10 ani de când suntem cele mai bune prietene:*

Iubire complicată

Mă simțeam atrasă și dezarmată de el. Mă ispitea mai mult faptul lui, ceea ce era fascinant în viața lui. Doar el mă făcea fericită. Era fermecător în sensul magic al cuvântului. Pasiunea îl făcea frumos. Era ucigător de excitant și peste fire de ispititor. Ardeam de nerăbdare să dezvalui misterul trupului său, patima crescând delicos si firesc. Farmecul senzual mă copleșea. Mă păcălea cu atingeri, fiind halucinant de dulci și fierbinți. Avea buzele fragede si delicioase. Ochii erau tot mai aprinși. Simțeam o fericire atat de dulce, încat îmi pierdeam răsuflarea. Mă intoxicam de dragoste. Amândoi ne priveam fix, fermecați, stăpâniți de același sentiment nefiresc de dulce, incapabili să ne scurtăm de farmec. Ochii noștri se căutau, se găseau și se înlănțuiau. Perfecțiunea îmbrățișărilor lui, dependența de el mă faceau să-l doresc tot mai sincer. Descifra dorul fără să-i bănuiască dulceața. 

Câteodată îmi închipuisem lucruri cu desăvarșire absurde și sufeream cumplit. Imaginația nu ma cruța o clipa. Cea mai verificată încredere putea fi anulată de un singur gest. Îmi simțeam trupul numai o rană. Era o durere bolnăvicioasă. Atât de complicat îi era sufletul. Simțeam cum parcă se năruie ceva. Copilăroasa bucurie se transformase într-un fior înghețat. Imaginea lui mă urmărește. Sunt ca o urmă de melancolie. Zeci de sentimente mă străbat. Parcă aș fi săvârșit un mare pacat pentru ca îl iubeam și iubesc nebunește. Unde e acum poarta de fericire deschisă spre lume? Sunt legănări dintre vis și amintire. Ce fericire îi daruiam din senin, fără ca să o merite. Suferința mă invadează pe toate părțile sufletului și ale trupului. Îl încânta doar naivitățile mele. Niciodată nu voi putea să mă împotrivesc patimilor mele, adică el.

Noul labirint și tărâmul lui

Într-o zi când aveam chef de liniște, mă duc prin gradină și mă așez pe firele de iarba moi care gâdilau intes picioarele mele subțiri. Am adormit! Când m-am trezit iarba crescuse..eram înconjurată..părea un labirint. Căutam ieșirea..
După câteva minute chinuitoare, o pasăre zbura deasupra mea și mă urmărea. Eram în delir, nu știam ce să fac și de aceea am zis:
- De ce mă tot urmărești? știind de absurditatea întrebării mele către o pasăre.
S-a aștezat pe umărul meu și am decoperit la piciorul ei o hârtie înfășurată cu o ață roșie. Pe acea hârtie erau desenate semne din labirint.Urmând semnele, m-am văzut ajunsă într-un loc plin de spini, în mijloc aflându-se scări în spirală care erau spre cer îndreptate.
La sfarșitul scărilor am găsit un tărâm cu animale în miniatură, copaci ce pluteau în aer, apă care țâșnea din pământ, nemaiajungând înapoi, flori cu un ochi, esențe ale fericirii..un adevărat mister!

Iubire neimplinita

Am căzut din cer. Felul tău de a fi a călcat pe aripile mele. Măcar de mi-ai îngriji aripile frânte. Lasă-mă să zbor din nou, să-mi șterg durerea din suflet și să uit de plâns. Pune-mi înapoi zâmbetul pe buze și citește dorința arzătoare de pe ele. Pătrunde înapoi în lumea mea. Dacă nu-mi dai iubire, dă-mi măcar inima înapoi. Smulge săgeata și vindecă rănile făcute de ea..E așa greu să-mi alungi suferința? Oare cer prea mult?

Strofă scrisă pe o foaie de hârtie

Mă pierd prin cuvinte,
Rătăcesc prin carte.
Mă-ncălzesc cu citate
Vorbesc doar prin fapte.

Neliniștea sufletului

Acum sunt pe alt tărâm. Amintirile mă bântuie și mă invadează. Nu pot uita cum e să trăiești în intuneric, să vorbesc cu stelele, să-i zâmbesc lunii. Nu uit nicio clipă, pentru că știu că fluturii trăiesc doar o zi pe pământ. Tristețea mă afundă în colțurile reci ale inimii. Acolo unde eu îmi sunt singura prietenă și singurul dușman. Un glas mă trezeste din înțepăturile amintirilor. E glasul unui băiat, pentru care sentimentele mele curg prin vene. Sunt și eu om și sper la bucățică de iubire.. Știu doar că într-o zi voi evada și voi risca totul pentru un vis...

E dimineață.

Ușor, ușor văd cum pătrunde prin geam înfiorătoarea gheață cu îmbrățișările reci de iarnă. Stau pe pat și aștept să se trezească trupul amorțit. Picioarele prind în sfarșit aripi. Zbor repede spre apa de cristal care dă strălucire ochilor. Îmi arunc hainele și simt pe piele marea cea zbuciumata care ma încântă.

Tărâmul muzicii

Lasă-te condus de magia muzicii. Amorțește pe valul ciudatelor sunete. Fii piesa lipsă, vocea dinăuntrul meu. Îmbrățișează notele și împărtășește ritmul. Dezlănțuie-ți sentimentele și nu te mai ascunde prin melodii. Fii tu însuți, ascultând muzica din inima ta.

Magie

Esența portocalei mă vrăjește. Sunt pe tărâmul fericit. Acolo unde visurile fac parte din viață, acolo unde poveștile nu au nici început, nici sfârșit, acolo unde prințul dansează cu prințesa și mai mult de atât nu se poate spune..cuvinte misterioase.

Sfâșietor

Mă urmărește în lumea reală un coșmar. Doar în vise văd câte un zâmbet pe fața mea tristă. Așa gândesc acum când zilele banale trec fara strop de magie. Văd cum încetul cu încetul întunericul cuprinde orice bucățică de lumină. Acele vise dulci acum uitate se pierd în amarul suflet. Magia va fi..din nou reînviată de așa zisă vitamina a iubirii, dar până atunci..dar până atunci..

Noaptea

E prima dată când experimentez așa ceva, am o senzație ușoară de amețeală, noaptea aceasta e mai rece. E o noapte în care învăț să scriu durerile pe nisip și bucuriile pe stâncă. E noaptea în care dansez cu stelele și zâmbesc cu luna. E o altfel de noapte și vreau să fug de toate...